I am not the Grinch! (En)

Seriously! I'm not. I like Christmas... sure, I think it is, by far, the most depressing time of year, but I like it for what it means, the so-called Christmas spirit, in its kind, loving and generous meaning, not the modern pervesion which is, by and large, a purely commercial spirit.

Here's how they celebrate Christmas in Costa Rica (and the US, since tha's where this "custom" comes from)...

You make a list. This "wish-list" represents the presents you want from whomever and you give it to your "friends". Then your friends give you their lists and you buy each other presents and everybody's happy. This is common for many celebrations such as, for example, weddings. It is the 'standard' in company parties where you have silly little games such as the oh-so-popular "Secret Friend".

But I suppose I should start from the beginning... which is in OCTOBER! Sometimes even September, depending on how sales fare. But sure enough, come mid-October, you'll see all the stores bringing out the decorations and Christmas trees and the Santas and the candy canes and all that rubbish.

First of all, I hate seeing that red Santa Claus. It drives me insane. It has become a symbol of the perversion of Christmas that I have come to loathe.
No one knows this, but Saint Nicholas as we see him today, the fat guy in the red suit was invented by Coca Cola in 1931... by far the most successful advertising campaign I have ever heard of. And now, for Christmas you buy, buy, buy. There really is no love in this world.

I managed to save my sanity by watching a movie I always see for Christmas (and it was purely coincidental, because it was on television). "Joyeux Noel". If I were to pick one film to say that it was the best I've ever seen, then this would be it.
It is a story about the night before Christmas 1914, when the first World War was raging through Europe, a group of soldiers decided that on the holy night, the killing would stop. So the Germans, the French and the British soldiers all spent Christmas together.

That, my friends, is the true spirit of Christmas.

And here is the trailer (I'm sorry, I could only find it in French).



Spoiler
And here is a scene from the movie: The night before Christmas

Conquistador blues (Ro)

În viaţa mea nu m-am simţit atât de respins. Am fost refuzat de fete şi domnişoare, de profesori, profesoare, şcoli şi universităţi, companii mi-au arătat politicos uşa dar acum... acum o ţară întreagă nu vrea să aibă nimic de-a face cu mine.

M-aţi întrebat toţi şi majoritatea probabil ştiţi deja... am încercat să intru în Panama, dar se pare că nu e aşa uşor. Se pare că Românii sunt pe lista neagră şi avem nevoie de viză... ce pana mea?

În fine... m-am trântit în fund pe o piatră şi am numărat autobuzele cu turişti fericiţi care intrau in Panama şi mi-am zis... ce pana mea? M-am pornit weekend-ul ăsta să mă distrez, şi asta am să şi fac! Şi aşa am făcut. M-am dus în Puerto Viejo, un orăşel boem aci în Coasta lu' Rică Venturiano cu spirit de Caraibe. Rasta-men peste tot, plaja cu palmieri si cocktail de cocos. La dolce vita (sau la vita dulce, no).

Nici că se putea mai bine... am dormit într-o cabină de bambus în mijlocul junglei... erau furnici peste tot, maimuţe zburdau prin copaci. Am văzut şi un leneş... animalul, nu un tip Rasta care freca papaya pe plajă. Făcut prieteni... după prima seară nici nu mai eram client. Ce să mai plăteşti pentru mic dejun, cină, tur prin junglă şi toate alea? Adu, Iane un pic de vin la cină şi eşti unul de-al nostru. Şi cea mai teribilă fază... nu ştiu dacă e adevărat, dar eu vreau să fie. O tipă care locuia acolo (simpatică tare) era însărcinată. Şi canadianul cu care mă aveam eu bine îmi zice că tatăl era fiul lui Bob Marley... Ki-Many Marley.

Perfect end for a perfect vacation.



Dar m-am săturat de colţul ăsta de lume... e scump al naibii şi nici nu-şi merită preţul. Nu au cultură, mai ales aici în Costa Rica... în Mexico îmi imaginez că au. Am avut noroc să vorbesc cu câţiva Mexicani aici şi mi-au salvat respectul pentru "Lumea Nouă" (ei sunt văzuţi ca un fel de Italieni ai Americii Centrale... nimeni nu-i înghite, dar mie-mi plac. Şi dacă sunt un pic aroganţi, ce? Merită, fir-ar cultura voastră să vă fie!). Şi cât de ipocriţi pot să fie... toţi îi detestă pe gringos şi aceeaşi care îi înjură îi pupă-n cur. Sunt mai răi ca românii la capitolul ăsta. Îi detestă pe Nicaraguani mai ceva decât îi ridiculizăm noi pe neamu' lu' Magyar Pystá dar fără ei economia lor s-ar duce-n... pana mea.

"M'am satourat!" cum zicea francezul. Vreau înapoi în Europa şi promit că nu mai părăsesc Bătrânul Continent... prea curând.

Me voy para Panamea

Fu o saptămână lungă şi plină de evenimente, aş avea multe de zis, şi am multe de comentat.
Dar n-am chef. Pur şi simplu nu am chef. Sunt ca şi plodul ăla enervant din reclama pentru prezervative care ţipă şi zbiară la ta'su... Nu vreau să scriu în blog. Nu vreau! N-am chef!

Am nevoie de o pauză. Să nu mai am de-a face cu oameni, să intrerup contacul cu civilizaţia şi cu rasa umană. Din păcate, aici găseşti McDonald's-uri şi-n junglă. Aşa că mă duc în pana mea... adică în Panama.

E ciudat cum vechile mele glume încep să se adeverească... cum glumeam că mă duc în Panama în loc să zic pana mea, sau cum până acum trei luni ideea de a petrece anul nou pe plajă mi se părea o fantezie studenţească, o stupizdenie rebelă, o decizie de duminică dimineaţa sub influenţa cafelei cu sare. Dar unde credeţi voi că găsesc eu zăpadă aici?

Aşa că, dragii moşului... după ce ma întorc din Panamea şi m-am relacsat suficient, am să vă spun toate povestioarele marca "aş prefera să nu dar totuşi hai s-o auzim şi pe asta."

Până una alta... vă las cu un pic de muzică din colţul ăsta al globului. (Bine, tipul e Portorican, dar aici îl place lumea.)

Caminando (Ro.)

Sau cum să te rătăceşti în ţara nimănui.
Ghid practic, scris si editat de Ian al lu' Anghel.

Dragii moşului, iaca veni şi ziua când Ian al nostru, sătul de jungla urbană cu a sa mireasmă de noxe şi nicaraguani în plin proces de perspiraţie (nicaraguanii şi costaricanii se înţeleg ca ardeleanul şi ungurul din poveste), s-a decis, deci protagonistul nostru, să plece spre veritabila junlgă costaricană şi să viziteze mult-faimosul vulcan Arenal. Pentru cei care nu s-au informat, Arenal este cel mai activ vulcan din Costa Rica, scuipând lavă la intervale regulate aproape în fiecare zi. Deci o atracţie turustică foarte importantă. Deci se poate ajunge uşor acolo, nu?

Nu.
Ca să ajungi la vulcan, trebuie să schimbi vreo 5 autobuze... ceea ce n-ar fi prea mare problemă dacă ai fi mai de prin zonă, sau dacă abilitatea ta de a ciripi limba spaniolă s-ar ridica la un nivel mai presus de baltă... ceea ce nu e cazul aici. După ce m-am plimbat vreo oră şi m-am abţinut de cel puţin 3 ori să cumpăr o motocicletă, găsesc finalmente autobuzul de care am nevoie... şi ce dacă plec cu oră întârziere, tot ajung eu la timp, nu?

Nu.
Jusqu'ici, tout va bien a zis omul care a vrut să zboare (şi n-a putut). La fel şi eu. Pe la jumătatea drumului autobuzul cu pricina face poc la ţeava de ulei transformându-i pe nenorociţii dinăuntru -printre care şi al vostru amic, subsemnatul- în pasageri de ocazie. Trece un autobuz, trec două, trece şi-al treilea... halal ocazie. Într-un târziu, i se face unuia milă de noi şi ne bagă in autobuz ca la gallinero (cuşcă de găini, grămadă). De aici mergi restul drumului (2 ore) ca o sardină în picioare. Ei las' c-ajungem noi, îmi zice vocea interioară optimistă (aia pesimistă tace, că ştie mai bine)... oricum vulcanul se vede mai bine noaptea, nu?

Nu.
Intru în ultimul autobuz, ăla care avea a mă duce la vulcan, mă uit bucuros pe geam şi ce văd? O picătură. Uite două... uite cum începe Potopul, reloaded. Ajuns în Fortuna, oraşul unde aveam să stau, vulcanul deja devenise un breloc... ştiţi voi, brelocul ăla care l-ai primit de la prietena ta şi nu-l porţi la chei decât când te întâlneşti cu ea, că-i urât de-ţi dau lacrimi, iar tot timpul îl cauţi că-l pierzi mereu. "Voi sigur ştiţi că vulcanul ăla e aici? Al naibii, că nu-l văd... nu l-oi fi lăsat în sufragerie?" Lăsând, în final pe a doua zi căutatul brelocului mă îndrept spre hotel. Măcar aici am scuză să zâmbesc. Vorbind într-o română stâlcită, mă întâmpină Marina, fiica unei românce care locuieşte în Costa Rica de 25 de ani, pe numele ei Iulica. "Vai, salut, ce faci?" Contemplez metode originale de sinucidere, mersi "Urâtă vreme, nu?" Da, mulţumesc de prognoză "Cine mai e primar în Suceava, ce faci în Costa Rica?" ş.a.m.d. Îmi iau cheia, mă duc în cameră (e curată, e comodă) mă trântesc în pat şi leşin de bună voie şi nesilit de nimeni. Mâine dimineaţă se limpezeşte cerul şi se vede brelocul, nu?

Nu.
Stimate cititor, pentru următoarea scenă vă rog să vi-l imaginaţi pe Ian tolănit pe un scaun, cu halba (nu ceaşca, halba) de cafea în mână, numărând frecvenţa picăturilor de ploaie cu o faţă a cărei expresie spune clar "nu vorbiţi cu mine". Dar tot răul spre bine... brelocul nu l-am văzut dar am avut parte de junglă, tur pe cabluri suspendate (canopy tours), echitaţie şi o cafenea vieneză (al cărei patron e chiar Vienez). Cafea bună, pizza şi mai bună, patronul simpatic (costa-ricanul, nu Vienezul, că este doi patroni), îmi prezintă cardul, zice să-l sun când mai sunt prin Fortuna. Îmi iau rămas bun de la români fac duş lung (dar rece), înpachetez totul şi hop-ţop hai din nou la drum. Acum ar trebui să fie simplu, că doar am mai făcut asta o data, nu?

Aţi ghicit... Nu.
De data asta cu ajutorul românilor connaisseuri am găsit rută cu numai două autobuze de schimbat. Problema e că al doilea autobuz nu era ăla în care trebuia eu să mă duc. Deşteptul de mine trebuia să se ducă în Santa Ana, iar când bussul se leagănă uşor intrând în oraşul pe care-l recunosc ca Escazu mi-am zis că m-a luat dracu' la salsa... şi ştim cu toţii că dacă dansezi cu dracu', el conduce. Cu alte cuvinte, şoferul avea coarne (aviz amatorilor autostopişti). Şi ca să nu o mai lungim, după o oră de peregrinări inutile, Ian al nostru găseşte teren cunoscut şi se îndreaptă spre casă cu pantaloni jegoşi, duhnind a ce miros mai găseşti prin autobuzele alea şi arătând ca un nicaraguan şomer. Gata, s-a terminat aventura, nu?

Aproape.
Cum cobor din autobuz primesc un telefon... de la hotel. Îmi zice Iulica: "Vai, Iane, ce-ai ratat. Uite acum s-au dus norii şi ce bine se vede vulcanul!" Mulţam fain, voiam să-i spun, puteam să dorm liniştit şi fără să ştiu asta.

Nu mai rămâne acum decât să mă trântesc în pat, şi să-mi repet leitmotivul călătoriei mele aici... care mi se recită mult prea des ca să mai fie amuzant.

"Welcome to Costa Rica!"

Pura Vida...

Ignoranţă nostalgică, sau nostalgie ignorantă? (Ro)

Măcar avem pe cine da vina...

Sunt sigur că aţi observat cu toţii că, oricând ceva nu merge bine în colţişorul nostru din lume, mereu dăm vina pe aceeaşi oameni. Şi sunt nişte oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ba mai mult... care nici nu există. Când politica nu merge, când autobuzul întârzie, când a crescut preţul la salam sau când s-a ars ulciorul pe foc... de vină sunt mereu, generic, "comuniştii ăia".

Recunosc, uneori mă număr şi eu printre acei oameni care găsesc că e mai uşor să dai vina pe cineva care nu există decât să-ţi asumi responsabilitatea. Un fel de religie inversă. De cele mai multe ori o fac în glumă, uneori din reflex pur şi simplu iar alteori chiar simt că sunt înconjurat de securişti care abia aşteapta să mă ia pe sus intr-o maşină neagră ca să stau de vorbă cu tovarăşul comisar... fie că mă vrea tuns, fie că nu vrea să plec de la facultate, sau poate am avut iarăşi nesimţirea să-mi exprim opinia (mă scuzaţi, tovarăşe… reflex necondiţionat, liberul arbitru).

Dacă simt că mi se neagă vreun drept, mi se limitează o libertate fundamentală (cum ar fi dreptul de a avea păr lung), îmi vine să mă duc până la Kilometrul 0 în Bucureşti să mă conving că încă mai e acolo. Simnt nevoia să mă asigur că revoluţia chiar a fost şi că n-am visat-o eu doar… un fel de fantezie paranoică Che-Guevaristă.

Cel mai recent exempu care îl voi da, este tovarăşul Padre (aşa îi voi spune de acum) care este un mare cârnat în viaţa mea. A stat la cârma regimului său FSP-ist câţiva ani buni, şi va mai sta încă câţiva cu siguranţă. Printre deciziile sale se numără eliminarea opţiunilor cetăţenilor republicii FSP-iste şi persecutarea unui anume cetăţean călător (partidul te vrea exmatriculat, roakere). Am intrat pe Wikipedia, am scris “Romania” şi nu vezi nicăieri să scrie “socialist republic”. Cum gulagul mă-sii atunci? Trăim în lumi paralele? E România zona crepusculară între comunism şi democraţie?

Asta ar explica frica românului de aceşti “comunişti” invizibili care ameninţă să invadeze mica noastră utopie social-democrată cu nuanţe liberale şi mici enclave Funariote. Dar cât de mare e această frică (comunismofobia)? Şi de ce oricine face ceva rău e automat comunist? Am trecut printr-o revoluţie şi două decenii de reforme şi tot ne e frică de mâna lungă şi putredă a tovarăşului Stalin. Sau e doar lenea românului combinată cu o frică latentă, o negare a schimbării? Să fie o ignoranţă faţă de noile vremuri? Sau nostalgie patetică, tânjind după vremurile mizerabile când, e drept, măcar ştiam pe cine să dăm vina.

"Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă"
- Octavian Paler

Minulla on ikävä Suomea (En)

I miss Finland.

Of course, you might wonder how it is possible for one to miss a country one has never been in . Because, as we all know, in order to miss a person you must have known that certain person, and to miss a place you must have been there, correct? And I've never been to Finland, but I miss it. How can that be possible?. The answer is simple... it just is. And I just do.

Let's sit around the imaginary fire and think about this word, "to miss" for a second. According to the Cambridge dictionary of English, it means "to regret that a person or thing is not present". Well, that certainly leaves room for interpretation. Finland is not here, is it? Therefore I can, technically, miss it.

But I'm not here to talk semantics.

Let's go with the definition that requires me to have been there. You see, it feels like I've been there. I feel connected to that place. Through its music, through its culture and through its wonderful people which I've had the pleasure of meeting, I feel a part of it. And, as Sofia always reminds me... Mä olen Suomalainen, I am a Finn.

Wait a minute? I wasn't born there (haven't even been there), and my parents have no connection to Finland whatsoever. So why am I a Finn?

Simple, I'm a Finn because my favourite songs are "Joutsenlaulu" by Yö and "Tällä pojantähden alla" by Matti & Teppo, because I sing "minä lähden pohjois-karjalaan" when I'm on the road, because I eat ice-cream in winter and like to sing and dance around a campfire, because I read "Kalevala" and now I understand what the song "Tuonelan koivut" is about, because I knew the answer to a question in advanced Finnish class at Cluj Uni, because I liked Nightwish better when Tarja was their lead vocals and believe their best songs are the ones in Finnish, because I make fun of Swedes even though I secretly like them, because I look for trolls when I cross the street, because I'm very polite to strangers and suspicious of them at the same time, because I feel lucky when I hear a cuckoo's song, because I say "Perkele" when I'm angry and when I'm happy, because I sing Christmas carols in Finnish... even in summer, because I call myself Enkeläinen, and because I'm in love with this girl's voice:

Amazing Grace (En/Ro)

Disclaimer: By popular demand, from now on I'll let everyone know in what language the post will be made, be it English (En), Romanian (Ro) or whatever.

Aviz: Aşadar, de amu în colo am să dau de ştire în ce limbă voi scrie mesajele pe blog, fie Engleză (En), Română (Ro), sau ce-o fi, în cadrul noii campanii de relaţii cu publicul.

Romanian (see English version below)
Astăzi nu m-am simţit suficient de inspirat pentru a scrie un mesaj întreg... e una din zilele alea când plouă cu o ciudă ce vrea să îngroape tot ce-i viu pe lumea asta... una din zilele alea când cheful îşi ia concediu de odihnă iar tu stai şi contemplezi pereţii sau numeri moliile din dulap. Normal ar fi fost o zi perfectă pentru a scrie, dar astăzi se pare că Domnişoara Inspiraţie nu mă iubeşte.

Aşa că am reluat unul din vechiurile mele obiceuri când până şi număratul muştelor de pe pereţi mă plictiseşte... m-am gândit la ce cântece aş vrea să cânte la înmormântarea mea. Nu râdeţi, vă rog, sunt foarte serios. Nu sunt bolnav, n-am nimic, sunt perfect normal, nu trec printr-un moment Cioranian... este un subiect care pe mine mă preocupă, şi vreau ca măcar acel moment din viaţa mea (sau, mă rog, după) sa fie "perfect". Dacă tot trebuie să mă duc, măcar s-o fac cu stil, nu?

Şi vă provoc şi pe voi să vă gândiţi un pic... cum aţi vrea sa toarne părintele aghiazma peste "cutia cea de veci"? În ritm de tango, cu o uvertură de Vivaldi, pe muzica unui vals lent?

Lista mea urmează după mesajul în engleză.

English:
I didn't feel like writing today. I stood before the blank page (well... screen) and it simply didn't come to me. Lady Inspiration is a harsh lover... certainly unpredictable, and it is sometimes hard to keep up with her moodswings. And that blasted rain simply won't go away. If it keeps up like this I might have to write my blog from an Ark.

So what I did was, I took up one of my old habits when counting the mites on the floor can't keep me entertained anymore... I started thinking about what songs they'll play at my funeral. Yes, I'm fine, thank you. No, I don't need to see a doctor. I happen to take this matter quite seriously. It isn't so much a morbid curiosity, but something I have taken the time to consider and continue to plan carefully every now and then. By my reckoning, if I have to go... I might as well do it in style. It could be the biggest moment of my life, you know. And it's sod's law I shan't be present at it.

But I would be very curious to see if anyone has given this some thought. So here's my exercise for you. Take a moment, and think which song(s) would you like them to cry to at your funeral? Carl Orff's "O fortuna", Brahms' "Hungarian dance" (fancy that), or Metallica maybe?

Here's my list:
Amazing Grace (instrumental version, bagpipes)
Haggard's In a fullmoon procession (instrumental)
Apocalyptica's The Unforgiven & Nothing else matters
"Davy Jones", by Hans Zimmer
Lake of Tears "Headstones" (acoustic, instrumental)
Silent Night (or rather, Stille Nacht, since I always liked the German version better)
Waltzing Matilda (orchestral version)
La Serenissima (see Loreena McKennitt version)
Metallica "To live is to die"
Ciprian Porumbescu "Baladă pentru vioară"
The Verve "Bittersweet Symphony" (violin only)

Reacţii diverse

Once upon a time in the West

De când am ajuns aici mi se pare tot mai mult că sunt intr-un film Western... dar unul din ăla ieftin. Astăzi povestea sună în felul următor: cowboy-ul nostru (adică eu) călătoreşte spre Vest şi îşi vede de-ale lui, iar şeriful cel rău din Est (adică un anume stimat decan al cărui nume nu-l voi menţiona) se crede Clint Eastwood şi vrea să-l spânzure pe cowboy că s-a trezit să plece.

Ceea ce în sine nu ar fi atât de pervers dacă secretara respectivului şerif nu mi-ar fi spus înainte acel clasic "nicio problemă" (cu noua ortografie cu tot) "se face o cerere şi imediat se rezolvă tot". Numai ca apoi să-ţi spună stimabilul că "păi, ştii... de fapt, nu prea se poate." Indolenţa şi sictirul lor pur şi simplu te scârbeşte, şi felul lor pervers de a-ţi spune că totul e bine în timp ce îţi sapă groapa. Zâmbind, încă.

Nu pretind că aşa ceva ar fi strict marca România. Se întâmplă şi în alte locuri, firesc. Dar nu aşa. Îndrăznesc să cred ca nu toate Universităţile îşi tratează studenţii cu atâta lipsă de respect. E clar... nu s-a schimbat nimic. "Noua generaţie" de profesori cu diplomele lor de Sorbona şi Oxford (aiurea) rămân fideli aceluiaşi sistem patriarhal în care studenţii sunt nimic mai mult decât o masă de sclavi ce trebuie să venereze "regimul" si să preaslăveasca fieşicare cuvânt al profesorilor... şi trăzni-l-ar Necuratul pe ăl de îndrăzneşte să pună vreo intrebare. În bănci cu mâinile la spate, vă rog!

Revenind la ce spuneam data trecută... cum să-ţi fie dor de aşa ceva?

Tovarăşul meu Eugen mi-a pus o întrebare bună în timp ce discutam respectiva temă.
(Ca să ne înţelegem cu toţii, Eugen este un "bătrân" prieten, amândoi fiind trecuţi prin "experimentul Reşiţa", aşa-numita Olimpiadă de Engleză... tabară comunistă într-o limbă străina pentru cunoscători.)

Ataşez conversaţia noastră de ieri:

Eugen: intrebare la care stiu deja raspunsu da vreau sa te vad cum il "ornezi"...
Eugen: how much (if at all) do you miss Romania?
Ian: Mai... de Romania mi-e dor si cand sunt in Romania, deci nu se pune intrebarea. Sunt unele lucruri din tara de care nu-mi este dor, si cateva care, intr-adevar, imi lipsesc.
Eugen: well...didn't see that one coming
Eugen: si ce'anume din Romania iti lipseste?
Ian: Uite, de exemplu, mi-e dor de Resita, mi-e dor de Sighisoara, de noptile dormite sub cerul liber pe un pat de PET-uri si cutii de bere pe post de perna. Mi-e dor de nopti in jurul focului de tabara cantand Margineanu si varianta "urlata" de Nothing Else Matters
Eugen: hmm...inteleg
Eugen: ti'e dor insa doar de o foaaaaaarte mica particica a ceea ce e Romania
Eugen: eu...ajung sa resping tara asta pe zi ce trece...am ajuns la concluzia ca aproape oriunde e mai bine decat aici
Ian: Da, dar vezi tu... acea "foaaaaaarte mica particica" e ceea ce face Romania interesanta... ca si oricare alta tara, de altfel.
Eugen: hmm...da...impreuna cu dobitocii din ea.

Habar n-ai, Eugene, cât de bine ai nimerit-o cu ultima remarcă.

Mă gândesc iar la cuvântul ăsta cu care românu' se mândreşte atât de mult... "dor". Cum că, vezi Doamne, n-ar mai fi altul la fel în nicio limbă. Asta să le-o spuneţi copiilor voştri în liceu, dacă vreţi să n-aibă habar de lumea în care trăiesc.

Zicea un român tras de Ţepeş în ţeapă (într-o operă de Marin Sorescu), cum că ar fi găsit un echivalent în turceşte pentru "dor". Acest român ţepuit i-ar fi spus tatălui său că-i e dor de el... la care tatăl răspunde "hai sictir!". Deci, traducere liberă română-turceşte... dor = sictir. Atât de adevărat!

Ce dor, nene... ce dor? Hai sictir!

"Dar de-o vreme simt că se topeşte sila-n deznădejde
Si mă tem... de sictirul care mă-nveleşte
Şi de lipsa oricărui îndemn"

- Tudor Gheorghe

Lăsaţi-mă să dorm.

E bine-n gara ca miroase-a dor

I suppose I should write up an intro of some kind before I start posting my deepest and darkest thoughts, feelings and ideas. But the fact of the matter is that I am too lazy to do so. I will, however, warn you all that this blog will change languages from English to Romanian and others at times, depending on the mood or the target audience.

Şi totuşi, am zis că nu mă mai apuc de bloguri, dar uite-mă la al doilea deja… se vede că m-a cuprins plictisul din nou. Dar ce să zic? Dacă lumea insistă… Aş vrea să-i mulţumesc Denisei, a cărei idee a fost să mă apuc de blogul actual. Alexandrei, care a contribuit la lansarea primului, lui Vlad care mi-a aspru criticat- dar şi apreciat, de ce să fiu rau ?- blogul cel dintâi, Andreei şi Oanai care m-au sâcâit dar şi sprijinit în orice tâmpenie mi-a fi venit să fac şi-mi trimit mereu site-uri cu bloguri idioate dar amuzante. Şi aş putea să le mai mulţumesc multora şi multora... părintilor ca şi-au făcut de cap în noaptea în care am fost conceput, lui Yehova cel-de-sus că mi-a dat inspiraţia de a scrie, dar mă opresc aici. Cafeaua nu-mi dă voie să scriu mai mult.

Dar n-am uitat nicicum acea trecută zi, când stăteam ascuns într-un vagon cam gri şi lenevind comod în scaun CFRist, priveam spre-un soare răsarind cam trist de după dealuri verzi înalte, când visam conquistadori şi multe alte. Listam atent, minuţios, detalii fără de folos, despe ce şi când şi cum, ce-am să uit, ce am să pun în minte să pastrez pe drum, şi ce-as vrea să prefac în scrum.

Parinţi, prieteni, cafenele, Bucureştiul plin de schele... Cluj, Sibiu şi Sighişoara, trenul lung spre Timişoara, aburi de cafea şi fum, ore-ntregi în tren pe drum, străzi pustii medievale, cântec ţigănesc de jale, plaiurile mioritice, înjurături cu diacritice, codrii verzi cu pădurari, manelişti si cocălari, Gheorghe Andrei la treişpe-paişpe, Avramescu face vraişte prin politici si politic, tot Românu-a rămas critic, Răduleasca cea frumoasă pe Marin o face grasă şi Vadim iar candidează, România doarme trează.

Când la toate mă gândesc... nu, nu-mi vine sa jelesc. N-am să scriu aici o Doină, jale tristă fără noimă. Doar aş vrea acum să dorm, hai... lăsaţi-mă sa dorm, c-am obosit. Inspiraţia... s-a veştejit, şi m-a luat un somn aşa de dulce, şi departe tot mă duce. Şi ma ia, aşa, un dor...

Hai, lăsaţi-mă să dorm.