Pe aripi de muşte / The flutterby effect

The duality of stuff

2009-06-02T14:40:00.005-06:00

Stuff, there's a word I like. Used in the right context it doesn't mean a thing. And then again it could mean so much. I wanted to use a big, pompous word for the title... something like "The duality of Man" or Mankind "The inexorable contradictions of an average human being's meager existence." But I decided to go with stuff... because I was in the mood to.

"What are you up to?"
"Stuff"

And that could be the beginning and the end of the conversation. So much can be said in so little words and so much more can be understood. But that's not really what I wanted to talk about... lately I've been thinking about some of the faults of communication or, rather, of language in general. We are limited by the range of not only our own vocabulary but how the people we talk to understand the words that we are using.

I'll give an example to illustrate my meaning. This is a friend of mine and I talking about a movie we saw recently.

Friend: So what'd you think about "Angels and Demons"?
Ian: Do you want my honest opinion or my politically correct one?
Fr: What's the politically correct version?
Ian: I thought it was a very entertaining film that, although mainly focusing on visually delighting the audience while keeping them in suspense until the climactic end, did also provide a captivating enough storyline to challenge its viewers to further research the topic all the while giving the less historically savvy audience a chance to uncover more secrets about European History and that of the Catholic Church, which some find intriguing.
Fr: And your honest opinion?
Ian: I thought it was a piece of crap.

Now, when I said "honest" I may not have used the best word because my initial statement was honest as well... just a little sugar-coated to suit the slightly more emotive audience what might have heard the conversation. The second one was a more blunt and to-the-point statement in my usual laconic style.

I had a similar conversation with another friend where he was explaining his feelings towards the job... essentially, his philosophy was "fuck 'em if they can't take a joke, fuck 'em if they can." I will not comment any further, but I really wanted to mention that... it's become my new life philosophy.

Take another example, a colleague tells me about a student of hers: "He's a nice guy, very intelligent... funny too. If he weren't my student, we'd be the best of friends."
Same colleague, talking about the same student and hour and a half later (that meaning after their class): "I want to kill the sonofabitch!"
"What happened to being good friends?"
"Oh, we're still good friends... but I want to kill the sonofabitch!"

Of course they were still buddies... they were just going through a rough time due to difficulties in class. I won't get into Yin and Yang and all that mambo-jumbo but there really is a good side and a bad side to everything. You sometimes just need a good cup of coffee (or perhaps a cup of good coffee) to open your eyes to both sides.

I love my boss, for example, I really do... she's wonderful. But I'm afraid to talk to her in the mornings when she's grumpy. I didn't say hello to her one day when she was chastising the receptionist and she said in the nicest, sweetest tone "Good morning, Ian. How are you?" I thought she was going to shoot me dead right then and there.

I asked her if she was alright later and she insisted she was fine.
"Then what was with the sharp tone?" "Oh, you know I'm just a little edgy in the mornings."
And you shoot laser beams out of your eyes too... I wanted to tell her that, but all I said was "Oh, don't worry about it." And all the time I saw the way she looked at me, I was thinking "please don't kill me... dear Lord, please don't kill me."

And why is it that when people ask "how are you" they really mean "don't bother me"?
And so "Good morning, Ian, how are you?" might mean just what one would assume... "hello, I am curious as to how you are feeling, would you care to share?" But on another day, it could possibly be interpreted as "Get out of my face or I swear I'll turn you into an enchilada and have your ass for lunch."

Bet you'll think twice when your boss asks you how you are now, huh?

Finally, here's an exercise in interpretation for you. I was talking about a student with one of my colleagues... now, this particular student is a happy one, and by "happy" I mean she acts like she's high all the time. My friend tells me that she's had a miserable life... at one point, at least. Husband left her, lost her job and all that... stuff you hear every day, really. It's tragic, but at the end of the day, it didn't happen to you so you don't give a rat's ass. (That's right, I do mean you, you heartless wretches, don't give me that look! You're no better and you know it). In any case, my issue was that I found this student to be frighteningly annoying, but my friend was more on the tolerant side.

"You know what, Ian, you have to understand her... she's like this and that and that and this and bla bla bla. And her life was so miserable that she compensates by acting like a child."
"Well, I've lived a happy life so far... so I have the right to be pissed!"

What did I mean by that? I don't really know... well, yes I do, but do you think I'm going to tell you? Ha.

"The things I want, part 2: Ask and you shall receive" by Ian

2009-05-11T22:02:00.004-06:00

And so I've arrived to that state where words cannot accurately portray how I feel, rather a hysteric giggle or sudden burst of laughter would better serve to describe my current state of mind. Today I truly feel as if my faith in humanity has been restored... at least for now.

Today was a happy day... it had started on a cheerful note and continued quite gleefully afterwards. Of course, your average day-to-day problems did not go away: he still hates me, she won't talk to me, I don't know what their problem is but she envies my age and we're all really just a bunch of lunatics after all. But today, for one glorious day my smile would not falter. Today I could look them all in the eye and I could see their frown, the wrinkles, a smile or its lack thereof... and, for all of this spectacle's exaggerated significance, I couldn't care less!

And there has never been a greater feeling.

Those of you who've read yesterday's train of thoughts may remember a certain Roxana Saberi who was mentioned.

I suppose it's only fair that I elaborate on this story.

To me she is a very intriguing character, with a story that has caught the world's attention. A child of mixed ethnic and cultural background, she does not fail to shock and awe. Miss North Dakota par excellence, the Japanese-Iranian US citizen holds a graduate degree in mass communication and French (oh, la la!) and two master's degrees with a third on its way, one of them from Cambridge, UK, only to illustrate how truly diverse her cultural background is.

In what I have interpreted to be an effort to expand her horizons and breach cultural barriers, Ms. Saberi has been working in Iran on a book of her own when, regrettably, the former journalist was arrested by the Islamic Republic's authorities.

The details you can read on her page and on various news websites. What I would like to emphasise is the grace with which she handled the situation. She has exhibited a strength of will and character not many are capable of boasting. The 30-year old faced the internationally-condemned arrest, allegations hurdled at her from all directions and pressure no one should have to endure, and she has done it with panache. Ms. Saberi responds with a two-week hunger strike which weakened her physically as witnesses say but which, I believe, did not affect her resolve.

In my eyes, hers is an example of grace under fire we could all learn from and her story cries for an open mind and for barriers between cultures, ethnicities and religions to dissolve and disappear. Why must someone be forced into two weeks of self-imposed hunger before her message can be heard?

Can't we all just... get along?

But imagine the extent of my surprise when this morning... just hours after I published my "wishlist" I read on the BBC that she had been released.

So wishes really do come true, do they?

Now let your mind wander... let your imagination grasp all the possibilities. What if an Iranian man and a Japanese woman had a child? What if Gaza were an independent or autonomous province and didn't try to impose any religion on its citizens? What if people stopped associating Vlad Tepes with Bram Stoker's "Dracula"? What if there really was no apartheid anymore and what if Muhammad Ali and Jesse Owens really did stand for an ideal?

What if there really were no countries? No heaven, no hell, no religion. What if black and white only fought on the chessboard?

Can you imagine?

"The things I want" by Ian

2009-05-10T11:45:00.004-06:00

I want a warm cup of coffee... black, no sugar, I want it served with a goddamn smile for a change, and I want it at the "Cheval Blanc" pub in Taizé. I want it to be "free trade" coffee, dark roast, 100% pure Arabica, and I want a bar of Swiss chocolate to go with it.

I want people to stop asking me what language we speak in Romania and I wish they'd stop asking if there really are vampires there. I want Romania to be a monarchy and I want someone from the Oranje dynasty to be the king. I want a Romanian film to win the "Palme D'Or" at the Cannes Film Festival this year, and I want the director of that film to win an Oscar and refuse it. I want Romania to recognise Taiwan as a country.

I wish people would give a shit.

I want Roxana Saberi to be released. I want to buy her a thé à la menthe and talk to her about her book. I want Iran to change its name back to Persia and let its people choose their religion. I want people to stop assosciating Islam with violence and suicide bombers. I want Pope Benedict to stop whatever he's doing and retire. I want the Vatican Archives to be open to the world.

I want to write a novel... and I want people to actually read it. I want to direct a movie too. I don't want an award (though I wouldn't mind), I just want people to watch it and understand it.

I want understanding.

I want a pilot's license. I want a motorcycle and to go on a tour of Europe with it. I want to go skiing in the Swiss Alps and I wish I could say that without people interpreting it as posh. I want to go to a train station and jump on the first train leaving without asking where it's going.

When I have a bad day, I want people to shut the hell up and listen, and I wish people wouldn't ask "do you want to talk about it?" Of course I want to talk about it, you nimrod! I wish people would stop saying "can I ask you a question?" before asking me a question, and I never want to hear anyone say "never say never"...again! I wish people would stop asking me about my Facebook account, I never use the damn thing (and yes I said "never" again, and you can't stop me). I don't want to join your damn network, I don't want to take your survey, I do not want to hear about some poor child in Yugoswana who's got an elephant trunk growing out of his left ear.

Just once, when I get on a buss, I want a lady to get up and offer me her seat "because I look like a gentleman".

I wish people would be honest with each other.

I wish I could smoke without having to worry about my health, I wish people would legalise cannabis. I wounldn't smoke it, but at least Sean Paul would stop singing abou it. As a matter of fact, I wish people didn't need drugs at all. When I go into a pub and don't order a beer, I don't want to hear your pseudo-masculine lecture, you pussies. And I wish that when you go out drinking and wake up in the morning with a head twice its size, you could choose wich part of your memory you want erased.

BBC Earth Explorer

2009-04-16T06:00:00.001-06:00

Limba Română, versiunea lui Ian

2009-03-13T22:51:00.007-06:00

În ultima vreme am observat că eu chiar trăiesc într-o lume a mea. Deşi e foarte diferită, are câteva puncte comune cu lumea voastră- sau, să zicem, lumea comună pe care o împărtăşim cu toţii, în caz că mai plătiţi şi voi chirie să aveţi o lume a voastră.

Unul din aceste puncte comune este limba, în cazul de faţă- Româna, pentru că, după cum v-aţi imaginat, Ianii din lumea mea trebuie să comunice cu nebunii din lumea "normală".

Ei, bine, dragii mei, există câteva diferenţe şi le nivel de limbă, aşa că daţi-mi voie să vă educ în ale Limbii Române după Ian.

Primul exemplu (cu totul arbitrar că în lumea lui Ian nu există alfabet) este după cum urmează:

Guşter

Româna de bază:
GÚŞTER, (I) guşteri, s.m., (II, III) guştere, s.n. I. S.m. Specie de şopârlă de culoare verde, cu coada lungă, care se hrăneşte cu insecte (Lacerta viridis). II. S.n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omuşor. III

Româna de baltă:
GUŞTER, Persoană care nu îl influenţează pe Ian în niciun fel, căreia nu îi dă nicio importanţă, este necunoscută, de o importanţă obscură sau chiar absentă. Persoană a carei existenţă pe această planetă nu are nicio importanţă de nicio formă sau culoare.

Exemplu:
"-Ai auzit de Dan Pavel?
-Nu, cine-i ăla?
-Ei... un guşter."

Cuvinte Derivate:
A GUŞTERI, A nu face nimic important. A pierde timpul, de cele mai multe ori cu o persoană neinteresantă (un guşter).

"-Ce faceţi măi aici?
-Guşterim."

Sinonime:
ŞPÂRLĂ (a nu se confunda cu paronimul şopârlă, care denumeşte un animal)
Ex:
"Ia vino la tablă, băi... şpârlă." Adrian Holban

Referinţe literare/din media:
"Reptilia lacerta pe latineşte, lézard în franceză, pe limba maternă guşter."
Toma Caragiu

Conquistador blues II

2009-01-31T16:10:00.008-06:00

Or why I think the death penalty should not be abolished...

Everybody is a liar.

Fact. It does not need to be debated, the only thing that is open for debate is "how much?". Do you lie on a regular basis or just spontaneously. And is it only for personal gain or out of necessity?

There is no doubt about it. Everyone lies at one point or another in their lives... and then they never stop. And this is not necessarily a bad thing. Evolutionarily speaking it's good. After all, one of the many theories about the disappearance of the Neanderthal is that they died out (presumably killed each other) because they couldn't lie. I can believe that. You try telling your missus that you slept with another woman when she has a seven pound club handy... you know, the kind they kill mammoths with.

The reason I'm saying this is because, as some of you may have heard I was in Guatemala recently. Now, keeping to my original principle that one should only write in a blog when one is excessively bored, I won't write about my experience in Tikal because that place is simply too magical to be thus constricted to the banality of modern life which is the blog.

But here's a picture

I'll tell you something else, though... a little story about a wee Guatemalan tour guide who fancied himself Mayan. At first I would have believed him because he said he was part Maya, part negro and part Spanish, seemed believable enough. But after I heard the rest of his blabbering I was having trouble believing he was even born on this planet.

This little midget (and I apologise to short people world-wide for associating this specimen with their kind) made such infuriating claims I honestly felt like smacking my head against the ruins till I could hear that distinctive high-pitched sound in your ears that makes you think your in a coma. I tell you, a catatonic state would have been preferrable.
Among many of his claims he said that Atlantis was just off the coast of the Yucatan peninsula in the Caribbean of all places... imagine those Greeks of Atlantis sipping coconut shakes and dancing in a grass skirt on the beach, then you'll understand how I felt.

But that's not the worst part... what's even more challenging for the average sane human mind is that these three lasses from the US (I don't want to fall into stereotypes, but some of them are just unavoidable) were feeding off of every word like a wee Scotsman on whiskey chocolates.
It was mind-numbing to watch.

Today after having seen a certain video I was reminded of it. Now I feel compelled to warn you... serious damage to your intellect may occur after watching this:
http://www.whoppervirgins.com/

I am at a loss of words to describe this monstrosity, all I know is that I needed a heavy dose of Billy Connolly afterwards, so here, I'll help you... enjoy:

I am not the Grinch! (En)

2008-12-18T14:22:00.003-06:00

Seriously! I'm not. I like Christmas... sure, I think it is, by far, the most depressing time of year, but I like it for what it means, the so-called Christmas spirit, in its kind, loving and generous meaning, not the modern pervesion which is, by and large, a purely commercial spirit.

Here's how they celebrate Christmas in Costa Rica (and the US, since tha's where this "custom" comes from)...

You make a list. This "wish-list" represents the presents you want from whomever and you give it to your "friends". Then your friends give you their lists and you buy each other presents and everybody's happy. This is common for many celebrations such as, for example, weddings. It is the 'standard' in company parties where you have silly little games such as the oh-so-popular "Secret Friend".

But I suppose I should start from the beginning... which is in OCTOBER! Sometimes even September, depending on how sales fare. But sure enough, come mid-October, you'll see all the stores bringing out the decorations and Christmas trees and the Santas and the candy canes and all that rubbish.

First of all, I hate seeing that red Santa Claus. It drives me insane. It has become a symbol of the perversion of Christmas that I have come to loathe.
No one knows this, but Saint Nicholas as we see him today, the fat guy in the red suit was invented by Coca Cola in 1931... by far the most successful advertising campaign I have ever heard of. And now, for Christmas you buy, buy, buy. There really is no love in this world.

I managed to save my sanity by watching a movie I always see for Christmas (and it was purely coincidental, because it was on television). "Joyeux Noel". If I were to pick one film to say that it was the best I've ever seen, then this would be it.
It is a story about the night before Christmas 1914, when the first World War was raging through Europe, a group of soldiers decided that on the holy night, the killing would stop. So the Germans, the French and the British soldiers all spent Christmas together.

That, my friends, is the true spirit of Christmas.

And here is the trailer (I'm sorry, I could only find it in French).

Spoiler
And here is a scene from the movie: The night before Christmas

Conquistador blues (Ro)

2008-11-28T11:59:00.006-06:00

În viaţa mea nu m-am simţit atât de respins. Am fost refuzat de fete şi domnişoare, de profesori, profesoare, şcoli şi universităţi, companii mi-au arătat politicos uşa dar acum... acum o ţară întreagă nu vrea să aibă nimic de-a face cu mine.

M-aţi întrebat toţi şi majoritatea probabil ştiţi deja... am încercat să intru în Panama, dar se pare că nu e aşa uşor. Se pare că Românii sunt pe lista neagră şi avem nevoie de viză... ce pana mea?

În fine... m-am trântit în fund pe o piatră şi am numărat autobuzele cu turişti fericiţi care intrau in Panama şi mi-am zis... ce pana mea? M-am pornit weekend-ul ăsta să mă distrez, şi asta am să şi fac! Şi aşa am făcut. M-am dus în Puerto Viejo, un orăşel boem aci în Coasta lu' Rică Venturiano cu spirit de Caraibe. Rasta-men peste tot, plaja cu palmieri si cocktail de cocos. La dolce vita (sau la vita dulce, no).

Nici că se putea mai bine... am dormit într-o cabină de bambus în mijlocul junglei... erau furnici peste tot, maimuţe zburdau prin copaci. Am văzut şi un leneş... animalul, nu un tip Rasta care freca papaya pe plajă. Făcut prieteni... după prima seară nici nu mai eram client. Ce să mai plăteşti pentru mic dejun, cină, tur prin junglă şi toate alea? Adu, Iane un pic de vin la cină şi eşti unul de-al nostru. Şi cea mai teribilă fază... nu ştiu dacă e adevărat, dar eu vreau să fie. O tipă care locuia acolo (simpatică tare) era însărcinată. Şi canadianul cu care mă aveam eu bine îmi zice că tatăl era fiul lui Bob Marley... Ki-Many Marley.

Perfect end for a perfect vacation.

Dar m-am săturat de colţul ăsta de lume... e scump al naibii şi nici nu-şi merită preţul. Nu au cultură, mai ales aici în Costa Rica... în Mexico îmi imaginez că au. Am avut noroc să vorbesc cu câţiva Mexicani aici şi mi-au salvat respectul pentru "Lumea Nouă" (ei sunt văzuţi ca un fel de Italieni ai Americii Centrale... nimeni nu-i înghite, dar mie-mi plac. Şi dacă sunt un pic aroganţi, ce? Merită, fir-ar cultura voastră să vă fie!). Şi cât de ipocriţi pot să fie... toţi îi detestă pe gringos şi aceeaşi care îi înjură îi pupă-n cur. Sunt mai răi ca românii la capitolul ăsta. Îi detestă pe Nicaraguani mai ceva decât îi ridiculizăm noi pe neamu' lu' Magyar Pystá dar fără ei economia lor s-ar duce-n... pana mea.

"M'am satourat!" cum zicea francezul. Vreau înapoi în Europa şi promit că nu mai părăsesc Bătrânul Continent... prea curând.

Me voy para Panamea

2008-11-13T20:25:00.004-06:00

Fu o saptămână lungă şi plină de evenimente, aş avea multe de zis, şi am multe de comentat.
Dar n-am chef. Pur şi simplu nu am chef. Sunt ca şi plodul ăla enervant din reclama pentru prezervative care ţipă şi zbiară la ta'su... Nu vreau să scriu în blog. Nu vreau! N-am chef!

Am nevoie de o pauză. Să nu mai am de-a face cu oameni, să intrerup contacul cu civilizaţia şi cu rasa umană. Din păcate, aici găseşti McDonald's-uri şi-n junglă. Aşa că mă duc în pana mea... adică în Panama.

E ciudat cum vechile mele glume încep să se adeverească... cum glumeam că mă duc în Panama în loc să zic pana mea, sau cum până acum trei luni ideea de a petrece anul nou pe plajă mi se părea o fantezie studenţească, o stupizdenie rebelă, o decizie de duminică dimineaţa sub influenţa cafelei cu sare. Dar unde credeţi voi că găsesc eu zăpadă aici?

Aşa că, dragii moşului... după ce ma întorc din Panamea şi m-am relacsat suficient, am să vă spun toate povestioarele marca "aş prefera să nu dar totuşi hai s-o auzim şi pe asta."

Până una alta... vă las cu un pic de muzică din colţul ăsta al globului. (Bine, tipul e Portorican, dar aici îl place lumea.)

Caminando (Ro.)

2008-11-02T21:08:00.005-06:00

Sau cum să te rătăceşti în ţara nimănui.
Ghid practic, scris si editat de Ian al lu' Anghel.

Dragii moşului, iaca veni şi ziua când Ian al nostru, sătul de jungla urbană cu a sa mireasmă de noxe şi nicaraguani în plin proces de perspiraţie (nicaraguanii şi costaricanii se înţeleg ca ardeleanul şi ungurul din poveste), s-a decis, deci protagonistul nostru, să plece spre veritabila junlgă costaricană şi să viziteze mult-faimosul vulcan Arenal. Pentru cei care nu s-au informat, Arenal este cel mai activ vulcan din Costa Rica, scuipând lavă la intervale regulate aproape în fiecare zi. Deci o atracţie turustică foarte importantă. Deci se poate ajunge uşor acolo, nu?

Nu.
Ca să ajungi la vulcan, trebuie să schimbi vreo 5 autobuze... ceea ce n-ar fi prea mare problemă dacă ai fi mai de prin zonă, sau dacă abilitatea ta de a ciripi limba spaniolă s-ar ridica la un nivel mai presus de baltă... ceea ce nu e cazul aici. După ce m-am plimbat vreo oră şi m-am abţinut de cel puţin 3 ori să cumpăr o motocicletă, găsesc finalmente autobuzul de care am nevoie... şi ce dacă plec cu oră întârziere, tot ajung eu la timp, nu?

Nu.
Jusqu'ici, tout va bien a zis omul care a vrut să zboare (şi n-a putut). La fel şi eu. Pe la jumătatea drumului autobuzul cu pricina face poc la ţeava de ulei transformându-i pe nenorociţii dinăuntru -printre care şi al vostru amic, subsemnatul- în pasageri de ocazie. Trece un autobuz, trec două, trece şi-al treilea... halal ocazie. Într-un târziu, i se face unuia milă de noi şi ne bagă in autobuz ca la gallinero (cuşcă de găini, grămadă). De aici mergi restul drumului (2 ore) ca o sardină în picioare. Ei las' c-ajungem noi, îmi zice vocea interioară optimistă (aia pesimistă tace, că ştie mai bine)... oricum vulcanul se vede mai bine noaptea, nu?

Nu.
Intru în ultimul autobuz, ăla care avea a mă duce la vulcan, mă uit bucuros pe geam şi ce văd? O picătură. Uite două... uite cum începe Potopul, reloaded. Ajuns în Fortuna, oraşul unde aveam să stau, vulcanul deja devenise un breloc... ştiţi voi, brelocul ăla care l-ai primit de la prietena ta şi nu-l porţi la chei decât când te întâlneşti cu ea, că-i urât de-ţi dau lacrimi, iar tot timpul îl cauţi că-l pierzi mereu. "Voi sigur ştiţi că vulcanul ăla e aici? Al naibii, că nu-l văd... nu l-oi fi lăsat în sufragerie?" Lăsând, în final pe a doua zi căutatul brelocului mă îndrept spre hotel. Măcar aici am scuză să zâmbesc. Vorbind într-o română stâlcită, mă întâmpină Marina, fiica unei românce care locuieşte în Costa Rica de 25 de ani, pe numele ei Iulica. "Vai, salut, ce faci?" Contemplez metode originale de sinucidere, mersi "Urâtă vreme, nu?" Da, mulţumesc de prognoză "Cine mai e primar în Suceava, ce faci în Costa Rica?" ş.a.m.d. Îmi iau cheia, mă duc în cameră (e curată, e comodă) mă trântesc în pat şi leşin de bună voie şi nesilit de nimeni. Mâine dimineaţă se limpezeşte cerul şi se vede brelocul, nu?

Nu.
Stimate cititor, pentru următoarea scenă vă rog să vi-l imaginaţi pe Ian tolănit pe un scaun, cu halba (nu ceaşca, halba) de cafea în mână, numărând frecvenţa picăturilor de ploaie cu o faţă a cărei expresie spune clar "nu vorbiţi cu mine". Dar tot răul spre bine... brelocul nu l-am văzut dar am avut parte de junglă, tur pe cabluri suspendate (canopy tours), echitaţie şi o cafenea vieneză (al cărei patron e chiar Vienez). Cafea bună, pizza şi mai bună, patronul simpatic (costa-ricanul, nu Vienezul, că este doi patroni), îmi prezintă cardul, zice să-l sun când mai sunt prin Fortuna. Îmi iau rămas bun de la români fac duş lung (dar rece), înpachetez totul şi hop-ţop hai din nou la drum. Acum ar trebui să fie simplu, că doar am mai făcut asta o data, nu?

Aţi ghicit... Nu.
De data asta cu ajutorul românilor connaisseuri am găsit rută cu numai două autobuze de schimbat. Problema e că al doilea autobuz nu era ăla în care trebuia eu să mă duc. Deşteptul de mine trebuia să se ducă în Santa Ana, iar când bussul se leagănă uşor intrând în oraşul pe care-l recunosc ca Escazu mi-am zis că m-a luat dracu' la salsa... şi ştim cu toţii că dacă dansezi cu dracu', el conduce. Cu alte cuvinte, şoferul avea coarne (aviz amatorilor autostopişti). Şi ca să nu o mai lungim, după o oră de peregrinări inutile, Ian al nostru găseşte teren cunoscut şi se îndreaptă spre casă cu pantaloni jegoşi, duhnind a ce miros mai găseşti prin autobuzele alea şi arătând ca un nicaraguan şomer. Gata, s-a terminat aventura, nu?

Aproape.
Cum cobor din autobuz primesc un telefon... de la hotel. Îmi zice Iulica: "Vai, Iane, ce-ai ratat. Uite acum s-au dus norii şi ce bine se vede vulcanul!" Mulţam fain, voiam să-i spun, puteam să dorm liniştit şi fără să ştiu asta.

Nu mai rămâne acum decât să mă trântesc în pat, şi să-mi repet leitmotivul călătoriei mele aici... care mi se recită mult prea des ca să mai fie amuzant.

"Welcome to Costa Rica!"

Pura Vida...

Ignoranţă nostalgică, sau nostalgie ignorantă? (Ro)

2008-10-30T22:12:00.006-06:00

Măcar avem pe cine da vina...

Sunt sigur că aţi observat cu toţii că, oricând ceva nu merge bine în colţişorul nostru din lume, mereu dăm vina pe aceeaşi oameni. Şi sunt nişte oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ba mai mult... care nici nu există. Când politica nu merge, când autobuzul întârzie, când a crescut preţul la salam sau când s-a ars ulciorul pe foc... de vină sunt mereu, generic, "comuniştii ăia".

Recunosc, uneori mă număr şi eu printre acei oameni care găsesc că e mai uşor să dai vina pe cineva care nu există decât să-ţi asumi responsabilitatea. Un fel de religie inversă. De cele mai multe ori o fac în glumă, uneori din reflex pur şi simplu iar alteori chiar simt că sunt înconjurat de securişti care abia aşteapta să mă ia pe sus intr-o maşină neagră ca să stau de vorbă cu tovarăşul comisar... fie că mă vrea tuns, fie că nu vrea să plec de la facultate, sau poate am avut iarăşi nesimţirea să-mi exprim opinia (mă scuzaţi, tovarăşe… reflex necondiţionat, liberul arbitru).

Dacă simt că mi se neagă vreun drept, mi se limitează o libertate fundamentală (cum ar fi dreptul de a avea păr lung), îmi vine să mă duc până la Kilometrul 0 în Bucureşti să mă conving că încă mai e acolo. Simnt nevoia să mă asigur că revoluţia chiar a fost şi că n-am visat-o eu doar… un fel de fantezie paranoică Che-Guevaristă.

Cel mai recent exempu care îl voi da, este tovarăşul Padre (aşa îi voi spune de acum) care este un mare cârnat în viaţa mea. A stat la cârma regimului său FSP-ist câţiva ani buni, şi va mai sta încă câţiva cu siguranţă. Printre deciziile sale se numără eliminarea opţiunilor cetăţenilor republicii FSP-iste şi persecutarea unui anume cetăţean călător (partidul te vrea exmatriculat, roakere). Am intrat pe Wikipedia, am scris “Romania” şi nu vezi nicăieri să scrie “socialist republic”. Cum gulagul mă-sii atunci? Trăim în lumi paralele? E România zona crepusculară între comunism şi democraţie?

Asta ar explica frica românului de aceşti “comunişti” invizibili care ameninţă să invadeze mica noastră utopie social-democrată cu nuanţe liberale şi mici enclave Funariote. Dar cât de mare e această frică (comunismofobia)? Şi de ce oricine face ceva rău e automat comunist? Am trecut printr-o revoluţie şi două decenii de reforme şi tot ne e frică de mâna lungă şi putredă a tovarăşului Stalin. Sau e doar lenea românului combinată cu o frică latentă, o negare a schimbării? Să fie o ignoranţă faţă de noile vremuri? Sau nostalgie patetică, tânjind după vremurile mizerabile când, e drept, măcar ştiam pe cine să dăm vina.

"Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă"
- Octavian Paler

Minulla on ikävä Suomea (En)

2008-10-19T13:02:00.002-06:00

I miss Finland.

Of course, you might wonder how it is possible for one to miss a country one has never been in . Because, as we all know, in order to miss a person you must have known that certain person, and to miss a place you must have been there, correct? And I've never been to Finland, but I miss it. How can that be possible?. The answer is simple... it just is. And I just do.

Let's sit around the imaginary fire and think about this word, "to miss" for a second. According to the Cambridge dictionary of English, it means "to regret that a person or thing is not present". Well, that certainly leaves room for interpretation. Finland is not here, is it? Therefore I can, technically, miss it.

But I'm not here to talk semantics.

Let's go with the definition that requires me to have been there. You see, it feels like I've been there. I feel connected to that place. Through its music, through its culture and through its wonderful people which I've had the pleasure of meeting, I feel a part of it. And, as Sofia always reminds me... Mä olen Suomalainen, I am a Finn.

Wait a minute? I wasn't born there (haven't even been there), and my parents have no connection to Finland whatsoever. So why am I a Finn?

Simple, I'm a Finn because my favourite songs are "Joutsenlaulu" by Yö and "Tällä pojantähden alla" by Matti & Teppo, because I sing "minä lähden pohjois-karjalaan" when I'm on the road, because I eat ice-cream in winter and like to sing and dance around a campfire, because I read "Kalevala" and now I understand what the song "Tuonelan koivut" is about, because I knew the answer to a question in advanced Finnish class at Cluj Uni, because I liked Nightwish better when Tarja was their lead vocals and believe their best songs are the ones in Finnish, because I make fun of Swedes even though I secretly like them, because I look for trolls when I cross the street, because I'm very polite to strangers and suspicious of them at the same time, because I feel lucky when I hear a cuckoo's song, because I say "Perkele" when I'm angry and when I'm happy, because I sing Christmas carols in Finnish... even in summer, because I call myself Enkeläinen, and because I'm in love with this girl's voice:

Amazing Grace (En/Ro)

2008-10-08T22:38:00.004-06:00

Disclaimer: By popular demand, from now on I'll let everyone know in what language the post will be made, be it English (En), Romanian (Ro) or whatever.

Aviz: Aşadar, de amu în colo am să dau de ştire în ce limbă voi scrie mesajele pe blog, fie Engleză (En), Română (Ro), sau ce-o fi, în cadrul noii campanii de relaţii cu publicul.

Romanian (see English version below)
Astăzi nu m-am simţit suficient de inspirat pentru a scrie un mesaj întreg... e una din zilele alea când plouă cu o ciudă ce vrea să îngroape tot ce-i viu pe lumea asta... una din zilele alea când cheful îşi ia concediu de odihnă iar tu stai şi contemplezi pereţii sau numeri moliile din dulap. Normal ar fi fost o zi perfectă pentru a scrie, dar astăzi se pare că Domnişoara Inspiraţie nu mă iubeşte.

Aşa că am reluat unul din vechiurile mele obiceuri când până şi număratul muştelor de pe pereţi mă plictiseşte... m-am gândit la ce cântece aş vrea să cânte la înmormântarea mea. Nu râdeţi, vă rog, sunt foarte serios. Nu sunt bolnav, n-am nimic, sunt perfect normal, nu trec printr-un moment Cioranian... este un subiect care pe mine mă preocupă, şi vreau ca măcar acel moment din viaţa mea (sau, mă rog, după) sa fie "perfect". Dacă tot trebuie să mă duc, măcar s-o fac cu stil, nu?

Şi vă provoc şi pe voi să vă gândiţi un pic... cum aţi vrea sa toarne părintele aghiazma peste "cutia cea de veci"? În ritm de tango, cu o uvertură de Vivaldi, pe muzica unui vals lent?

Lista mea urmează după mesajul în engleză.

English:
I didn't feel like writing today. I stood before the blank page (well... screen) and it simply didn't come to me. Lady Inspiration is a harsh lover... certainly unpredictable, and it is sometimes hard to keep up with her moodswings. And that blasted rain simply won't go away. If it keeps up like this I might have to write my blog from an Ark.

So what I did was, I took up one of my old habits when counting the mites on the floor can't keep me entertained anymore... I started thinking about what songs they'll play at my funeral. Yes, I'm fine, thank you. No, I don't need to see a doctor. I happen to take this matter quite seriously. It isn't so much a morbid curiosity, but something I have taken the time to consider and continue to plan carefully every now and then. By my reckoning, if I have to go... I might as well do it in style. It could be the biggest moment of my life, you know. And it's sod's law I shan't be present at it.

But I would be very curious to see if anyone has given this some thought. So here's my exercise for you. Take a moment, and think which song(s) would you like them to cry to at your funeral? Carl Orff's "O fortuna", Brahms' "Hungarian dance" (fancy that), or Metallica maybe?

Here's my list:
Amazing Grace (instrumental version, bagpipes)
Haggard's In a fullmoon procession (instrumental)
Apocalyptica's The Unforgiven & Nothing else matters
"Davy Jones", by Hans Zimmer
Lake of Tears "Headstones" (acoustic, instrumental)
Silent Night (or rather, Stille Nacht, since I always liked the German version better)
Waltzing Matilda (orchestral version)
La Serenissima (see Loreena McKennitt version)
Metallica "To live is to die"
Ciprian Porumbescu "Baladă pentru vioară"
The Verve "Bittersweet Symphony" (violin only)

Reacţii diverse

2008-10-07T10:26:00.003-06:00

Once upon a time in the West

De când am ajuns aici mi se pare tot mai mult că sunt intr-un film Western... dar unul din ăla ieftin. Astăzi povestea sună în felul următor: cowboy-ul nostru (adică eu) călătoreşte spre Vest şi îşi vede de-ale lui, iar şeriful cel rău din Est (adică un anume stimat decan al cărui nume nu-l voi menţiona) se crede Clint Eastwood şi vrea să-l spânzure pe cowboy că s-a trezit să plece.

Ceea ce în sine nu ar fi atât de pervers dacă secretara respectivului şerif nu mi-ar fi spus înainte acel clasic "nicio problemă" (cu noua ortografie cu tot) "se face o cerere şi imediat se rezolvă tot". Numai ca apoi să-ţi spună stimabilul că "păi, ştii... de fapt, nu prea se poate." Indolenţa şi sictirul lor pur şi simplu te scârbeşte, şi felul lor pervers de a-ţi spune că totul e bine în timp ce îţi sapă groapa. Zâmbind, încă.

Nu pretind că aşa ceva ar fi strict marca România. Se întâmplă şi în alte locuri, firesc. Dar nu aşa. Îndrăznesc să cred ca nu toate Universităţile îşi tratează studenţii cu atâta lipsă de respect. E clar... nu s-a schimbat nimic. "Noua generaţie" de profesori cu diplomele lor de Sorbona şi Oxford (aiurea) rămân fideli aceluiaşi sistem patriarhal în care studenţii sunt nimic mai mult decât o masă de sclavi ce trebuie să venereze "regimul" si să preaslăveasca fieşicare cuvânt al profesorilor... şi trăzni-l-ar Necuratul pe ăl de îndrăzneşte să pună vreo intrebare. În bănci cu mâinile la spate, vă rog!

Revenind la ce spuneam data trecută... cum să-ţi fie dor de aşa ceva?

Tovarăşul meu Eugen mi-a pus o întrebare bună în timp ce discutam respectiva temă.
(Ca să ne înţelegem cu toţii, Eugen este un "bătrân" prieten, amândoi fiind trecuţi prin "experimentul Reşiţa", aşa-numita Olimpiadă de Engleză... tabară comunistă într-o limbă străina pentru cunoscători.)

Ataşez conversaţia noastră de ieri:

Eugen: intrebare la care stiu deja raspunsu da vreau sa te vad cum il "ornezi"...
Eugen: how much (if at all) do you miss Romania?
Ian: Mai... de Romania mi-e dor si cand sunt in Romania, deci nu se pune intrebarea. Sunt unele lucruri din tara de care nu-mi este dor, si cateva care, intr-adevar, imi lipsesc.
Eugen: well...didn't see that one coming
Eugen: si ce'anume din Romania iti lipseste?
Ian: Uite, de exemplu, mi-e dor de Resita, mi-e dor de Sighisoara, de noptile dormite sub cerul liber pe un pat de PET-uri si cutii de bere pe post de perna. Mi-e dor de nopti in jurul focului de tabara cantand Margineanu si varianta "urlata" de Nothing Else Matters
Eugen: hmm...inteleg
Eugen: ti'e dor insa doar de o foaaaaaarte mica particica a ceea ce e Romania
Eugen: eu...ajung sa resping tara asta pe zi ce trece...am ajuns la concluzia ca aproape oriunde e mai bine decat aici
Ian: Da, dar vezi tu... acea "foaaaaaarte mica particica" e ceea ce face Romania interesanta... ca si oricare alta tara, de altfel.
Eugen: hmm...da...impreuna cu dobitocii din ea.

Habar n-ai, Eugene, cât de bine ai nimerit-o cu ultima remarcă.

Mă gândesc iar la cuvântul ăsta cu care românu' se mândreşte atât de mult... "dor". Cum că, vezi Doamne, n-ar mai fi altul la fel în nicio limbă. Asta să le-o spuneţi copiilor voştri în liceu, dacă vreţi să n-aibă habar de lumea în care trăiesc.

Zicea un român tras de Ţepeş în ţeapă (într-o operă de Marin Sorescu), cum că ar fi găsit un echivalent în turceşte pentru "dor". Acest român ţepuit i-ar fi spus tatălui său că-i e dor de el... la care tatăl răspunde "hai sictir!". Deci, traducere liberă română-turceşte... dor = sictir. Atât de adevărat!

Ce dor, nene... ce dor? Hai sictir!

"Dar de-o vreme simt că se topeşte sila-n deznădejde
Si mă tem... de sictirul care mă-nveleşte
Şi de lipsa oricărui îndemn"

- Tudor Gheorghe

Lăsaţi-mă să dorm.

2008-10-05T18:14:00.005-06:00

E bine-n gara ca miroase-a dor

I suppose I should write up an intro of some kind before I start posting my deepest and darkest thoughts, feelings and ideas. But the fact of the matter is that I am too lazy to do so. I will, however, warn you all that this blog will change languages from English to Romanian and others at times, depending on the mood or the target audience.

Şi totuşi, am zis că nu mă mai apuc de bloguri, dar uite-mă la al doilea deja… se vede că m-a cuprins plictisul din nou. Dar ce să zic? Dacă lumea insistă… Aş vrea să-i mulţumesc Denisei, a cărei idee a fost să mă apuc de blogul actual. Alexandrei, care a contribuit la lansarea primului, lui Vlad care mi-a aspru criticat- dar şi apreciat, de ce să fiu rau ?- blogul cel dintâi, Andreei şi Oanai care m-au sâcâit dar şi sprijinit în orice tâmpenie mi-a fi venit să fac şi-mi trimit mereu site-uri cu bloguri idioate dar amuzante. Şi aş putea să le mai mulţumesc multora şi multora... părintilor ca şi-au făcut de cap în noaptea în care am fost conceput, lui Yehova cel-de-sus că mi-a dat inspiraţia de a scrie, dar mă opresc aici. Cafeaua nu-mi dă voie să scriu mai mult.

Dar n-am uitat nicicum acea trecută zi, când stăteam ascuns într-un vagon cam gri şi lenevind comod în scaun CFRist, priveam spre-un soare răsarind cam trist de după dealuri verzi înalte, când visam conquistadori şi multe alte. Listam atent, minuţios, detalii fără de folos, despe ce şi când şi cum, ce-am să uit, ce am să pun în minte să pastrez pe drum, şi ce-as vrea să prefac în scrum.

Parinţi, prieteni, cafenele, Bucureştiul plin de schele... Cluj, Sibiu şi Sighişoara, trenul lung spre Timişoara, aburi de cafea şi fum, ore-ntregi în tren pe drum, străzi pustii medievale, cântec ţigănesc de jale, plaiurile mioritice, înjurături cu diacritice, codrii verzi cu pădurari, manelişti si cocălari, Gheorghe Andrei la treişpe-paişpe, Avramescu face vraişte prin politici si politic, tot Românu-a rămas critic, Răduleasca cea frumoasă pe Marin o face grasă şi Vadim iar candidează, România doarme trează.

Când la toate mă gândesc... nu, nu-mi vine sa jelesc. N-am să scriu aici o Doină, jale tristă fără noimă. Doar aş vrea acum să dorm, hai... lăsaţi-mă sa dorm, c-am obosit. Inspiraţia... s-a veştejit, şi m-a luat un somn aşa de dulce, şi departe tot mă duce. Şi ma ia, aşa, un dor...

Hai, lăsaţi-mă să dorm.