Conquistador blues II

Or why I think the death penalty should not be abolished...

Everybody is a liar.

Fact. It does not need to be debated, the only thing that is open for debate is "how much?". Do you lie on a regular basis or just spontaneously. And is it only for personal gain or out of necessity?

There is no doubt about it. Everyone lies at one point or another in their lives... and then they never stop. And this is not necessarily a bad thing. Evolutionarily speaking it's good. After all, one of the many theories about the disappearance of the Neanderthal is that they died out (presumably killed each other) because they couldn't lie. I can believe that. You try telling your missus that you slept with another woman when she has a seven pound club handy... you know, the kind they kill mammoths with.

The reason I'm saying this is because, as some of you may have heard I was in Guatemala recently. Now, keeping to my original principle that one should only write in a blog when one is excessively bored, I won't write about my experience in Tikal because that place is simply too magical to be thus constricted to the banality of modern life which is the blog.

But here's a picture

I'll tell you something else, though... a little story about a wee Guatemalan tour guide who fancied himself Mayan. At first I would have believed him because he said he was part Maya, part negro and part Spanish, seemed believable enough. But after I heard the rest of his blabbering I was having trouble believing he was even born on this planet.

This little midget (and I apologise to short people world-wide for associating this specimen with their kind) made such infuriating claims I honestly felt like smacking my head against the ruins till I could hear that distinctive high-pitched sound in your ears that makes you think your in a coma. I tell you, a catatonic state would have been preferrable.
Among many of his claims he said that Atlantis was just off the coast of the Yucatan peninsula in the Caribbean of all places... imagine those Greeks of Atlantis sipping coconut shakes and dancing in a grass skirt on the beach, then you'll understand how I felt.

But that's not the worst part... what's even more challenging for the average sane human mind is that these three lasses from the US (I don't want to fall into stereotypes, but some of them are just unavoidable) were feeding off of every word like a wee Scotsman on whiskey chocolates.
It was mind-numbing to watch.

Today after having seen a certain video I was reminded of it. Now I feel compelled to warn you... serious damage to your intellect may occur after watching this:
http://www.whoppervirgins.com/

I am at a loss of words to describe this monstrosity, all I know is that I needed a heavy dose of Billy Connolly afterwards, so here, I'll help you... enjoy:

Ignoranţă nostalgică, sau nostalgie ignorantă? (Ro)

Măcar avem pe cine da vina...

Sunt sigur că aţi observat cu toţii că, oricând ceva nu merge bine în colţişorul nostru din lume, mereu dăm vina pe aceeaşi oameni. Şi sunt nişte oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ba mai mult... care nici nu există. Când politica nu merge, când autobuzul întârzie, când a crescut preţul la salam sau când s-a ars ulciorul pe foc... de vină sunt mereu, generic, "comuniştii ăia".

Recunosc, uneori mă număr şi eu printre acei oameni care găsesc că e mai uşor să dai vina pe cineva care nu există decât să-ţi asumi responsabilitatea. Un fel de religie inversă. De cele mai multe ori o fac în glumă, uneori din reflex pur şi simplu iar alteori chiar simt că sunt înconjurat de securişti care abia aşteapta să mă ia pe sus intr-o maşină neagră ca să stau de vorbă cu tovarăşul comisar... fie că mă vrea tuns, fie că nu vrea să plec de la facultate, sau poate am avut iarăşi nesimţirea să-mi exprim opinia (mă scuzaţi, tovarăşe… reflex necondiţionat, liberul arbitru).

Dacă simt că mi se neagă vreun drept, mi se limitează o libertate fundamentală (cum ar fi dreptul de a avea păr lung), îmi vine să mă duc până la Kilometrul 0 în Bucureşti să mă conving că încă mai e acolo. Simnt nevoia să mă asigur că revoluţia chiar a fost şi că n-am visat-o eu doar… un fel de fantezie paranoică Che-Guevaristă.

Cel mai recent exempu care îl voi da, este tovarăşul Padre (aşa îi voi spune de acum) care este un mare cârnat în viaţa mea. A stat la cârma regimului său FSP-ist câţiva ani buni, şi va mai sta încă câţiva cu siguranţă. Printre deciziile sale se numără eliminarea opţiunilor cetăţenilor republicii FSP-iste şi persecutarea unui anume cetăţean călător (partidul te vrea exmatriculat, roakere). Am intrat pe Wikipedia, am scris “Romania” şi nu vezi nicăieri să scrie “socialist republic”. Cum gulagul mă-sii atunci? Trăim în lumi paralele? E România zona crepusculară între comunism şi democraţie?

Asta ar explica frica românului de aceşti “comunişti” invizibili care ameninţă să invadeze mica noastră utopie social-democrată cu nuanţe liberale şi mici enclave Funariote. Dar cât de mare e această frică (comunismofobia)? Şi de ce oricine face ceva rău e automat comunist? Am trecut printr-o revoluţie şi două decenii de reforme şi tot ne e frică de mâna lungă şi putredă a tovarăşului Stalin. Sau e doar lenea românului combinată cu o frică latentă, o negare a schimbării? Să fie o ignoranţă faţă de noile vremuri? Sau nostalgie patetică, tânjind după vremurile mizerabile când, e drept, măcar ştiam pe cine să dăm vina.

"Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă"
- Octavian Paler