Sunt sigur că aţi observat cu toţii că, oricând ceva nu merge bine în colţişorul nostru din lume, mereu dăm vina pe aceeaşi oameni. Şi sunt nişte oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, ba mai mult... care nici nu există. Când politica nu merge, când autobuzul întârzie, când a crescut preţul la salam sau când s-a ars ulciorul pe foc... de vină sunt mereu, generic, "comuniştii ăia".
Recunosc, uneori mă număr şi eu printre acei oameni care găsesc că e mai uşor să dai vina pe cineva care nu există decât să-ţi asumi responsabilitatea. Un fel de religie inversă. De cele mai multe ori o fac în glumă, uneori din reflex pur şi simplu iar alteori chiar simt că sunt înconjurat de securişti care abia aşteapta să mă ia pe sus intr-o maşină neagră ca să stau de vorbă cu tovarăşul comisar... fie că mă vrea tuns, fie că nu vrea să plec de la facultate, sau poate am avut iarăşi nesimţirea să-mi exprim opinia (mă scuzaţi, tovarăşe… reflex necondiţionat, liberul arbitru).
Dacă simt că mi se neagă vreun drept, mi se limitează o libertate fundamentală (cum ar fi dreptul de a avea păr lung), îmi vine să mă duc până la Kilometrul 0 în Bucureşti să mă conving că încă mai e acolo. Simnt nevoia să mă asigur că revoluţia chiar a fost şi că n-am visat-o eu doar… un fel de fantezie paranoică Che-Guevaristă.
Cel mai recent exempu care îl voi da, este tovarăşul Padre (aşa îi voi spune de acum) care este un mare cârnat în viaţa mea. A stat la cârma regimului său FSP-ist câţiva ani buni, şi va mai sta încă câţiva cu siguranţă. Printre deciziile sale se numără eliminarea opţiunilor cetăţenilor republicii FSP-iste şi persecutarea unui anume cetăţean călător (partidul te vrea exmatriculat, roakere). Am intrat pe Wikipedia, am scris “Romania” şi nu vezi nicăieri să scrie “socialist republic”. Cum gulagul mă-sii atunci? Trăim în lumi paralele? E România zona crepusculară între comunism şi democraţie?
Asta ar explica frica românului de aceşti “comunişti” invizibili care ameninţă să invadeze mica noastră utopie social-democrată cu nuanţe liberale şi mici enclave Funariote. Dar cât de mare e această frică (comunismofobia)? Şi de ce oricine face ceva rău e automat comunist? Am trecut printr-o revoluţie şi două decenii de reforme şi tot ne e frică de mâna lungă şi putredă a tovarăşului Stalin. Sau e doar lenea românului combinată cu o frică latentă, o negare a schimbării? Să fie o ignoranţă faţă de noile vremuri? Sau nostalgie patetică, tânjind după vremurile mizerabile când, e drept, măcar ştiam pe cine să dăm vina.
Recunosc, uneori mă număr şi eu printre acei oameni care găsesc că e mai uşor să dai vina pe cineva care nu există decât să-ţi asumi responsabilitatea. Un fel de religie inversă. De cele mai multe ori o fac în glumă, uneori din reflex pur şi simplu iar alteori chiar simt că sunt înconjurat de securişti care abia aşteapta să mă ia pe sus intr-o maşină neagră ca să stau de vorbă cu tovarăşul comisar... fie că mă vrea tuns, fie că nu vrea să plec de la facultate, sau poate am avut iarăşi nesimţirea să-mi exprim opinia (mă scuzaţi, tovarăşe… reflex necondiţionat, liberul arbitru).
Dacă simt că mi se neagă vreun drept, mi se limitează o libertate fundamentală (cum ar fi dreptul de a avea păr lung), îmi vine să mă duc până la Kilometrul 0 în Bucureşti să mă conving că încă mai e acolo. Simnt nevoia să mă asigur că revoluţia chiar a fost şi că n-am visat-o eu doar… un fel de fantezie paranoică Che-Guevaristă.
Cel mai recent exempu care îl voi da, este tovarăşul Padre (aşa îi voi spune de acum) care este un mare cârnat în viaţa mea. A stat la cârma regimului său FSP-ist câţiva ani buni, şi va mai sta încă câţiva cu siguranţă. Printre deciziile sale se numără eliminarea opţiunilor cetăţenilor republicii FSP-iste şi persecutarea unui anume cetăţean călător (partidul te vrea exmatriculat, roakere). Am intrat pe Wikipedia, am scris “Romania” şi nu vezi nicăieri să scrie “socialist republic”. Cum gulagul mă-sii atunci? Trăim în lumi paralele? E România zona crepusculară între comunism şi democraţie?
Asta ar explica frica românului de aceşti “comunişti” invizibili care ameninţă să invadeze mica noastră utopie social-democrată cu nuanţe liberale şi mici enclave Funariote. Dar cât de mare e această frică (comunismofobia)? Şi de ce oricine face ceva rău e automat comunist? Am trecut printr-o revoluţie şi două decenii de reforme şi tot ne e frică de mâna lungă şi putredă a tovarăşului Stalin. Sau e doar lenea românului combinată cu o frică latentă, o negare a schimbării? Să fie o ignoranţă faţă de noile vremuri? Sau nostalgie patetică, tânjind după vremurile mizerabile când, e drept, măcar ştiam pe cine să dăm vina.
"Îmi iubesc ţara, dacă nu mă uit la televizor şi nu ies pe stradă"
- Octavian Paler
- Octavian Paler
