BBC Earth Explorer

Limba Română, versiunea lui Ian

În ultima vreme am observat că eu chiar trăiesc într-o lume a mea. Deşi e foarte diferită, are câteva puncte comune cu lumea voastră- sau, să zicem, lumea comună pe care o împărtăşim cu toţii, în caz că mai plătiţi şi voi chirie să aveţi o lume a voastră.

Unul din aceste puncte comune este limba, în cazul de faţă- Româna, pentru că, după cum v-aţi imaginat, Ianii din lumea mea trebuie să comunice cu nebunii din lumea "normală".

Ei, bine, dragii mei, există câteva diferenţe şi le nivel de limbă, aşa că daţi-mi voie să vă educ în ale Limbii Române după Ian.

Primul exemplu (cu totul arbitrar că în lumea lui Ian nu există alfabet) este după cum urmează:

Guşter

Româna de bază:
GÚŞTER, (I) guşteri, s.m., (II, III) guştere, s.n. I. S.m. Specie de şopârlă de culoare verde, cu coada lungă, care se hrăneşte cu insecte (Lacerta viridis). II. S.n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omuşor. III

Româna de baltă:
GUŞTER, Persoană care nu îl influenţează pe Ian în niciun fel, căreia nu îi dă nicio importanţă, este necunoscută, de o importanţă obscură sau chiar absentă. Persoană a carei existenţă pe această planetă nu are nicio importanţă de nicio formă sau culoare.

Exemplu:
"-Ai auzit de Dan Pavel?
-Nu, cine-i ăla?
-Ei... un guşter."

Cuvinte Derivate:
A GUŞTERI, A nu face nimic important. A pierde timpul, de cele mai multe ori cu o persoană neinteresantă (un guşter).

"-Ce faceţi măi aici?
-Guşterim."

Sinonime:
ŞPÂRLĂ (a nu se confunda cu paronimul şopârlă, care denumeşte un animal)
Ex:
"Ia vino la tablă, băi... şpârlă." Adrian Holban

Referinţe literare/din media:
"Reptilia lacerta pe latineşte, lézard în franceză, pe limba maternă guşter."
Toma Caragiu

Conquistador blues II

Or why I think the death penalty should not be abolished...

Everybody is a liar.

Fact. It does not need to be debated, the only thing that is open for debate is "how much?". Do you lie on a regular basis or just spontaneously. And is it only for personal gain or out of necessity?

There is no doubt about it. Everyone lies at one point or another in their lives... and then they never stop. And this is not necessarily a bad thing. Evolutionarily speaking it's good. After all, one of the many theories about the disappearance of the Neanderthal is that they died out (presumably killed each other) because they couldn't lie. I can believe that. You try telling your missus that you slept with another woman when she has a seven pound club handy... you know, the kind they kill mammoths with.

The reason I'm saying this is because, as some of you may have heard I was in Guatemala recently. Now, keeping to my original principle that one should only write in a blog when one is excessively bored, I won't write about my experience in Tikal because that place is simply too magical to be thus constricted to the banality of modern life which is the blog.

But here's a picture

I'll tell you something else, though... a little story about a wee Guatemalan tour guide who fancied himself Mayan. At first I would have believed him because he said he was part Maya, part negro and part Spanish, seemed believable enough. But after I heard the rest of his blabbering I was having trouble believing he was even born on this planet.

This little midget (and I apologise to short people world-wide for associating this specimen with their kind) made such infuriating claims I honestly felt like smacking my head against the ruins till I could hear that distinctive high-pitched sound in your ears that makes you think your in a coma. I tell you, a catatonic state would have been preferrable.
Among many of his claims he said that Atlantis was just off the coast of the Yucatan peninsula in the Caribbean of all places... imagine those Greeks of Atlantis sipping coconut shakes and dancing in a grass skirt on the beach, then you'll understand how I felt.

But that's not the worst part... what's even more challenging for the average sane human mind is that these three lasses from the US (I don't want to fall into stereotypes, but some of them are just unavoidable) were feeding off of every word like a wee Scotsman on whiskey chocolates.
It was mind-numbing to watch.

Today after having seen a certain video I was reminded of it. Now I feel compelled to warn you... serious damage to your intellect may occur after watching this:
http://www.whoppervirgins.com/

I am at a loss of words to describe this monstrosity, all I know is that I needed a heavy dose of Billy Connolly afterwards, so here, I'll help you... enjoy:

I am not the Grinch! (En)

Seriously! I'm not. I like Christmas... sure, I think it is, by far, the most depressing time of year, but I like it for what it means, the so-called Christmas spirit, in its kind, loving and generous meaning, not the modern pervesion which is, by and large, a purely commercial spirit.

Here's how they celebrate Christmas in Costa Rica (and the US, since tha's where this "custom" comes from)...

You make a list. This "wish-list" represents the presents you want from whomever and you give it to your "friends". Then your friends give you their lists and you buy each other presents and everybody's happy. This is common for many celebrations such as, for example, weddings. It is the 'standard' in company parties where you have silly little games such as the oh-so-popular "Secret Friend".

But I suppose I should start from the beginning... which is in OCTOBER! Sometimes even September, depending on how sales fare. But sure enough, come mid-October, you'll see all the stores bringing out the decorations and Christmas trees and the Santas and the candy canes and all that rubbish.

First of all, I hate seeing that red Santa Claus. It drives me insane. It has become a symbol of the perversion of Christmas that I have come to loathe.
No one knows this, but Saint Nicholas as we see him today, the fat guy in the red suit was invented by Coca Cola in 1931... by far the most successful advertising campaign I have ever heard of. And now, for Christmas you buy, buy, buy. There really is no love in this world.

I managed to save my sanity by watching a movie I always see for Christmas (and it was purely coincidental, because it was on television). "Joyeux Noel". If I were to pick one film to say that it was the best I've ever seen, then this would be it.
It is a story about the night before Christmas 1914, when the first World War was raging through Europe, a group of soldiers decided that on the holy night, the killing would stop. So the Germans, the French and the British soldiers all spent Christmas together.

That, my friends, is the true spirit of Christmas.

And here is the trailer (I'm sorry, I could only find it in French).



Spoiler
And here is a scene from the movie: The night before Christmas

Conquistador blues (Ro)

În viaţa mea nu m-am simţit atât de respins. Am fost refuzat de fete şi domnişoare, de profesori, profesoare, şcoli şi universităţi, companii mi-au arătat politicos uşa dar acum... acum o ţară întreagă nu vrea să aibă nimic de-a face cu mine.

M-aţi întrebat toţi şi majoritatea probabil ştiţi deja... am încercat să intru în Panama, dar se pare că nu e aşa uşor. Se pare că Românii sunt pe lista neagră şi avem nevoie de viză... ce pana mea?

În fine... m-am trântit în fund pe o piatră şi am numărat autobuzele cu turişti fericiţi care intrau in Panama şi mi-am zis... ce pana mea? M-am pornit weekend-ul ăsta să mă distrez, şi asta am să şi fac! Şi aşa am făcut. M-am dus în Puerto Viejo, un orăşel boem aci în Coasta lu' Rică Venturiano cu spirit de Caraibe. Rasta-men peste tot, plaja cu palmieri si cocktail de cocos. La dolce vita (sau la vita dulce, no).

Nici că se putea mai bine... am dormit într-o cabină de bambus în mijlocul junglei... erau furnici peste tot, maimuţe zburdau prin copaci. Am văzut şi un leneş... animalul, nu un tip Rasta care freca papaya pe plajă. Făcut prieteni... după prima seară nici nu mai eram client. Ce să mai plăteşti pentru mic dejun, cină, tur prin junglă şi toate alea? Adu, Iane un pic de vin la cină şi eşti unul de-al nostru. Şi cea mai teribilă fază... nu ştiu dacă e adevărat, dar eu vreau să fie. O tipă care locuia acolo (simpatică tare) era însărcinată. Şi canadianul cu care mă aveam eu bine îmi zice că tatăl era fiul lui Bob Marley... Ki-Many Marley.

Perfect end for a perfect vacation.



Dar m-am săturat de colţul ăsta de lume... e scump al naibii şi nici nu-şi merită preţul. Nu au cultură, mai ales aici în Costa Rica... în Mexico îmi imaginez că au. Am avut noroc să vorbesc cu câţiva Mexicani aici şi mi-au salvat respectul pentru "Lumea Nouă" (ei sunt văzuţi ca un fel de Italieni ai Americii Centrale... nimeni nu-i înghite, dar mie-mi plac. Şi dacă sunt un pic aroganţi, ce? Merită, fir-ar cultura voastră să vă fie!). Şi cât de ipocriţi pot să fie... toţi îi detestă pe gringos şi aceeaşi care îi înjură îi pupă-n cur. Sunt mai răi ca românii la capitolul ăsta. Îi detestă pe Nicaraguani mai ceva decât îi ridiculizăm noi pe neamu' lu' Magyar Pystá dar fără ei economia lor s-ar duce-n... pana mea.

"M'am satourat!" cum zicea francezul. Vreau înapoi în Europa şi promit că nu mai părăsesc Bătrânul Continent... prea curând.

Me voy para Panamea

Fu o saptămână lungă şi plină de evenimente, aş avea multe de zis, şi am multe de comentat.
Dar n-am chef. Pur şi simplu nu am chef. Sunt ca şi plodul ăla enervant din reclama pentru prezervative care ţipă şi zbiară la ta'su... Nu vreau să scriu în blog. Nu vreau! N-am chef!

Am nevoie de o pauză. Să nu mai am de-a face cu oameni, să intrerup contacul cu civilizaţia şi cu rasa umană. Din păcate, aici găseşti McDonald's-uri şi-n junglă. Aşa că mă duc în pana mea... adică în Panama.

E ciudat cum vechile mele glume încep să se adeverească... cum glumeam că mă duc în Panama în loc să zic pana mea, sau cum până acum trei luni ideea de a petrece anul nou pe plajă mi se părea o fantezie studenţească, o stupizdenie rebelă, o decizie de duminică dimineaţa sub influenţa cafelei cu sare. Dar unde credeţi voi că găsesc eu zăpadă aici?

Aşa că, dragii moşului... după ce ma întorc din Panamea şi m-am relacsat suficient, am să vă spun toate povestioarele marca "aş prefera să nu dar totuşi hai s-o auzim şi pe asta."

Până una alta... vă las cu un pic de muzică din colţul ăsta al globului. (Bine, tipul e Portorican, dar aici îl place lumea.)

Caminando (Ro.)

Sau cum să te rătăceşti în ţara nimănui.
Ghid practic, scris si editat de Ian al lu' Anghel.

Dragii moşului, iaca veni şi ziua când Ian al nostru, sătul de jungla urbană cu a sa mireasmă de noxe şi nicaraguani în plin proces de perspiraţie (nicaraguanii şi costaricanii se înţeleg ca ardeleanul şi ungurul din poveste), s-a decis, deci protagonistul nostru, să plece spre veritabila junlgă costaricană şi să viziteze mult-faimosul vulcan Arenal. Pentru cei care nu s-au informat, Arenal este cel mai activ vulcan din Costa Rica, scuipând lavă la intervale regulate aproape în fiecare zi. Deci o atracţie turustică foarte importantă. Deci se poate ajunge uşor acolo, nu?

Nu.
Ca să ajungi la vulcan, trebuie să schimbi vreo 5 autobuze... ceea ce n-ar fi prea mare problemă dacă ai fi mai de prin zonă, sau dacă abilitatea ta de a ciripi limba spaniolă s-ar ridica la un nivel mai presus de baltă... ceea ce nu e cazul aici. După ce m-am plimbat vreo oră şi m-am abţinut de cel puţin 3 ori să cumpăr o motocicletă, găsesc finalmente autobuzul de care am nevoie... şi ce dacă plec cu oră întârziere, tot ajung eu la timp, nu?

Nu.
Jusqu'ici, tout va bien a zis omul care a vrut să zboare (şi n-a putut). La fel şi eu. Pe la jumătatea drumului autobuzul cu pricina face poc la ţeava de ulei transformându-i pe nenorociţii dinăuntru -printre care şi al vostru amic, subsemnatul- în pasageri de ocazie. Trece un autobuz, trec două, trece şi-al treilea... halal ocazie. Într-un târziu, i se face unuia milă de noi şi ne bagă in autobuz ca la gallinero (cuşcă de găini, grămadă). De aici mergi restul drumului (2 ore) ca o sardină în picioare. Ei las' c-ajungem noi, îmi zice vocea interioară optimistă (aia pesimistă tace, că ştie mai bine)... oricum vulcanul se vede mai bine noaptea, nu?

Nu.
Intru în ultimul autobuz, ăla care avea a mă duce la vulcan, mă uit bucuros pe geam şi ce văd? O picătură. Uite două... uite cum începe Potopul, reloaded. Ajuns în Fortuna, oraşul unde aveam să stau, vulcanul deja devenise un breloc... ştiţi voi, brelocul ăla care l-ai primit de la prietena ta şi nu-l porţi la chei decât când te întâlneşti cu ea, că-i urât de-ţi dau lacrimi, iar tot timpul îl cauţi că-l pierzi mereu. "Voi sigur ştiţi că vulcanul ăla e aici? Al naibii, că nu-l văd... nu l-oi fi lăsat în sufragerie?" Lăsând, în final pe a doua zi căutatul brelocului mă îndrept spre hotel. Măcar aici am scuză să zâmbesc. Vorbind într-o română stâlcită, mă întâmpină Marina, fiica unei românce care locuieşte în Costa Rica de 25 de ani, pe numele ei Iulica. "Vai, salut, ce faci?" Contemplez metode originale de sinucidere, mersi "Urâtă vreme, nu?" Da, mulţumesc de prognoză "Cine mai e primar în Suceava, ce faci în Costa Rica?" ş.a.m.d. Îmi iau cheia, mă duc în cameră (e curată, e comodă) mă trântesc în pat şi leşin de bună voie şi nesilit de nimeni. Mâine dimineaţă se limpezeşte cerul şi se vede brelocul, nu?

Nu.
Stimate cititor, pentru următoarea scenă vă rog să vi-l imaginaţi pe Ian tolănit pe un scaun, cu halba (nu ceaşca, halba) de cafea în mână, numărând frecvenţa picăturilor de ploaie cu o faţă a cărei expresie spune clar "nu vorbiţi cu mine". Dar tot răul spre bine... brelocul nu l-am văzut dar am avut parte de junglă, tur pe cabluri suspendate (canopy tours), echitaţie şi o cafenea vieneză (al cărei patron e chiar Vienez). Cafea bună, pizza şi mai bună, patronul simpatic (costa-ricanul, nu Vienezul, că este doi patroni), îmi prezintă cardul, zice să-l sun când mai sunt prin Fortuna. Îmi iau rămas bun de la români fac duş lung (dar rece), înpachetez totul şi hop-ţop hai din nou la drum. Acum ar trebui să fie simplu, că doar am mai făcut asta o data, nu?

Aţi ghicit... Nu.
De data asta cu ajutorul românilor connaisseuri am găsit rută cu numai două autobuze de schimbat. Problema e că al doilea autobuz nu era ăla în care trebuia eu să mă duc. Deşteptul de mine trebuia să se ducă în Santa Ana, iar când bussul se leagănă uşor intrând în oraşul pe care-l recunosc ca Escazu mi-am zis că m-a luat dracu' la salsa... şi ştim cu toţii că dacă dansezi cu dracu', el conduce. Cu alte cuvinte, şoferul avea coarne (aviz amatorilor autostopişti). Şi ca să nu o mai lungim, după o oră de peregrinări inutile, Ian al nostru găseşte teren cunoscut şi se îndreaptă spre casă cu pantaloni jegoşi, duhnind a ce miros mai găseşti prin autobuzele alea şi arătând ca un nicaraguan şomer. Gata, s-a terminat aventura, nu?

Aproape.
Cum cobor din autobuz primesc un telefon... de la hotel. Îmi zice Iulica: "Vai, Iane, ce-ai ratat. Uite acum s-au dus norii şi ce bine se vede vulcanul!" Mulţam fain, voiam să-i spun, puteam să dorm liniştit şi fără să ştiu asta.

Nu mai rămâne acum decât să mă trântesc în pat, şi să-mi repet leitmotivul călătoriei mele aici... care mi se recită mult prea des ca să mai fie amuzant.

"Welcome to Costa Rica!"

Pura Vida...