Caminando (Ro.)

Sau cum să te rătăceşti în ţara nimănui.
Ghid practic, scris si editat de Ian al lu' Anghel.

Dragii moşului, iaca veni şi ziua când Ian al nostru, sătul de jungla urbană cu a sa mireasmă de noxe şi nicaraguani în plin proces de perspiraţie (nicaraguanii şi costaricanii se înţeleg ca ardeleanul şi ungurul din poveste), s-a decis, deci protagonistul nostru, să plece spre veritabila junlgă costaricană şi să viziteze mult-faimosul vulcan Arenal. Pentru cei care nu s-au informat, Arenal este cel mai activ vulcan din Costa Rica, scuipând lavă la intervale regulate aproape în fiecare zi. Deci o atracţie turustică foarte importantă. Deci se poate ajunge uşor acolo, nu?

Nu.
Ca să ajungi la vulcan, trebuie să schimbi vreo 5 autobuze... ceea ce n-ar fi prea mare problemă dacă ai fi mai de prin zonă, sau dacă abilitatea ta de a ciripi limba spaniolă s-ar ridica la un nivel mai presus de baltă... ceea ce nu e cazul aici. După ce m-am plimbat vreo oră şi m-am abţinut de cel puţin 3 ori să cumpăr o motocicletă, găsesc finalmente autobuzul de care am nevoie... şi ce dacă plec cu oră întârziere, tot ajung eu la timp, nu?

Nu.
Jusqu'ici, tout va bien a zis omul care a vrut să zboare (şi n-a putut). La fel şi eu. Pe la jumătatea drumului autobuzul cu pricina face poc la ţeava de ulei transformându-i pe nenorociţii dinăuntru -printre care şi al vostru amic, subsemnatul- în pasageri de ocazie. Trece un autobuz, trec două, trece şi-al treilea... halal ocazie. Într-un târziu, i se face unuia milă de noi şi ne bagă in autobuz ca la gallinero (cuşcă de găini, grămadă). De aici mergi restul drumului (2 ore) ca o sardină în picioare. Ei las' c-ajungem noi, îmi zice vocea interioară optimistă (aia pesimistă tace, că ştie mai bine)... oricum vulcanul se vede mai bine noaptea, nu?

Nu.
Intru în ultimul autobuz, ăla care avea a mă duce la vulcan, mă uit bucuros pe geam şi ce văd? O picătură. Uite două... uite cum începe Potopul, reloaded. Ajuns în Fortuna, oraşul unde aveam să stau, vulcanul deja devenise un breloc... ştiţi voi, brelocul ăla care l-ai primit de la prietena ta şi nu-l porţi la chei decât când te întâlneşti cu ea, că-i urât de-ţi dau lacrimi, iar tot timpul îl cauţi că-l pierzi mereu. "Voi sigur ştiţi că vulcanul ăla e aici? Al naibii, că nu-l văd... nu l-oi fi lăsat în sufragerie?" Lăsând, în final pe a doua zi căutatul brelocului mă îndrept spre hotel. Măcar aici am scuză să zâmbesc. Vorbind într-o română stâlcită, mă întâmpină Marina, fiica unei românce care locuieşte în Costa Rica de 25 de ani, pe numele ei Iulica. "Vai, salut, ce faci?" Contemplez metode originale de sinucidere, mersi "Urâtă vreme, nu?" Da, mulţumesc de prognoză "Cine mai e primar în Suceava, ce faci în Costa Rica?" ş.a.m.d. Îmi iau cheia, mă duc în cameră (e curată, e comodă) mă trântesc în pat şi leşin de bună voie şi nesilit de nimeni. Mâine dimineaţă se limpezeşte cerul şi se vede brelocul, nu?

Nu.
Stimate cititor, pentru următoarea scenă vă rog să vi-l imaginaţi pe Ian tolănit pe un scaun, cu halba (nu ceaşca, halba) de cafea în mână, numărând frecvenţa picăturilor de ploaie cu o faţă a cărei expresie spune clar "nu vorbiţi cu mine". Dar tot răul spre bine... brelocul nu l-am văzut dar am avut parte de junglă, tur pe cabluri suspendate (canopy tours), echitaţie şi o cafenea vieneză (al cărei patron e chiar Vienez). Cafea bună, pizza şi mai bună, patronul simpatic (costa-ricanul, nu Vienezul, că este doi patroni), îmi prezintă cardul, zice să-l sun când mai sunt prin Fortuna. Îmi iau rămas bun de la români fac duş lung (dar rece), înpachetez totul şi hop-ţop hai din nou la drum. Acum ar trebui să fie simplu, că doar am mai făcut asta o data, nu?

Aţi ghicit... Nu.
De data asta cu ajutorul românilor connaisseuri am găsit rută cu numai două autobuze de schimbat. Problema e că al doilea autobuz nu era ăla în care trebuia eu să mă duc. Deşteptul de mine trebuia să se ducă în Santa Ana, iar când bussul se leagănă uşor intrând în oraşul pe care-l recunosc ca Escazu mi-am zis că m-a luat dracu' la salsa... şi ştim cu toţii că dacă dansezi cu dracu', el conduce. Cu alte cuvinte, şoferul avea coarne (aviz amatorilor autostopişti). Şi ca să nu o mai lungim, după o oră de peregrinări inutile, Ian al nostru găseşte teren cunoscut şi se îndreaptă spre casă cu pantaloni jegoşi, duhnind a ce miros mai găseşti prin autobuzele alea şi arătând ca un nicaraguan şomer. Gata, s-a terminat aventura, nu?

Aproape.
Cum cobor din autobuz primesc un telefon... de la hotel. Îmi zice Iulica: "Vai, Iane, ce-ai ratat. Uite acum s-au dus norii şi ce bine se vede vulcanul!" Mulţam fain, voiam să-i spun, puteam să dorm liniştit şi fără să ştiu asta.

Nu mai rămâne acum decât să mă trântesc în pat, şi să-mi repet leitmotivul călătoriei mele aici... care mi se recită mult prea des ca să mai fie amuzant.

"Welcome to Costa Rica!"

Pura Vida...